Page 11 - Romania 100 (ro)

Numai în aceste condiţii, care pentru liderii ţărilor implicate în război erau un coșmar care devenise realitate, a fost posibil ca România, care la 21 iulie/3 august 1914 adoptase soluţia „espectativei armate”, să devină un partener
de negociere pe picior de egalitate cu puterile care îi solicitau participarea sau, ulterior, măcar rămânerea în neutralitate – Puterile Centrale – sau participarea în ceea ce ar fi putut fi un război paralel – este vorba de puterile Antantei.
Pentru prima, dar şi ultima oară în istoria României, vedem un prim-ministru,
pe Ion I.C. Brătianu, care negociază de la egal la egal cu liderii marilor puteri şi care în aceste condiţii susţine şi afirmă idealul naţional românesc, aşa cum fusese el formulat la revoluţia de la 1848, unde unul dintre cei mai importanţi lideri fusese chiar tatăl său, Ion C. Brătianu.
Acest ideal însemna alipirea Transilvaniei, a Bucovinei
și a celorlalte teritorii
locuite de români din dubla monarhie austro-ungară, menită dezmembrării după înfrângerea care se profila la orizont a Puterilor Centrale.
Astăzi, la aproape o sută
de ani de la întemeierea Societăţii Naţiunilor,
sau la aproape 75 de ani
de la întemeierea ONU,
când principiile de drept internaţional afirmă drept ceva de la sine înţeles egalitatea dintre statele mari şi mici, asemenea negocieri par normale, dar la vremea
respectivă categoric nu erau şi nu se vor mai repeta.
În primii doi ani de la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, 1939 -1941, Germania și aliatele ei au obţinut o serie de victorii răsunătoare, de
la Paris până la periferiile Moscovei, şi atunci pentru România nu a mai fost nimic de negociat: a trebuit să treacă de partea celor care au contestat şi au distrus România Mare, având speranţa ipotetică a întregirii frontierelor ei sfâșiate în vara tragică a anului 1940.
În ultimele opt luni ale aceluiaşi război mondial, începând de la 31 august 1944, Armata Roşie sovietică, susţinută de eforturile militare şi industriale ale Statelor Unite, a ocupat
opt capitale: Bucureşti, Sofia, Belgrad, Budapesta, Varşovia, Viena, Berlin şi ultima, Praga, la 9 mai 1945.
Nici atunci nu a mai fost nimic de negociat: România a intrat pentru 45 de ani în sistemul politic al Uniunii Sovietice, care iniţiase distrugerea României Mari și care promova un sistem politic diametral opus celui democratic în care România evolua de aproape 90 de ani.
Pentru istoricii care au studiat amănuntele operaţiunilor militare din primii doi ani ai Marelui Război, apare evident faptul că momentul de la 2 septembrie 1914, când armata rusă a cucerit fortăreaţa Lemberg (azi Lvov) și a încercuit fortăreaţa Przemysl la 16 septembrie, sau momentul intrării Italiei în război, la 23
mai 1915, sau mai ales primele săptămâni de succes ale celebrei ofensive ruse condusă de generalul Brusilov (4 iunie
– 20 septembrie 1916) au fost tot atâtea momente favorabile când intervenţia armatei române ar fi putut avea efecte mult mai ample, ar fi dat
peste cap sistemul defensiv al Puterilor Centrale, decât cele care s-au văzut atunci când intervenţia românească avea să se producă la finele lunii august 1916.
De ce puterile Antantei
nu au impus României intrarea în conflagraţie
în niciunul din momentele
mai sus menţionate? La această întrebare nu se
poate răspunde decât prin presupunerea că graţie superiorităţii numerice de care dispuneau trupele lor, liderii Antantei erau convinși că vor obţine victoria decisivă și, în plus, există documente diplomatice din care rezultă că pentru Imperiul Rus nu era de dorit formarea la frontierele sale a unui stat cu 14 milioane de români.
Numai atunci când speranţele de victorie s-au năruit una după alta, când bătăliile de
la Verdun (21 februarie -18 decembrie 1916) şi Somme
(1 iulie – 18 noiembrie 1916) au dus la un număr imens de pierderi pe frontul de Vest, când s-a văzut că exporturile de materii prime româneşti
– grâu şi petrol – sabotau blocada economică impusă Puterilor Centrale de către Antanta, liderii acestei din urmă alianţe au înţeles o lecţie valabilă până în ziua de
11